Varsta inocentei

Ca o moldoveanca ce ma repect, am copilarit la tara pana prin clasa a 8-a asa cand deja, eram prea mare, prea smechera si vacantele erau alocate prietenilor din oras.

Pf! De fapt si de drept mi-era rusine sa ma mai duc cu vaca sau sa ma duc la discoteca, dar na.

Dar cat am fost la tara, pe langa povesti cu animale, bunici, si prietenii de-o viata (Diana mea draga), am avut si muuulte iubiri.

Au fost toate serioase din cale-afara, pentru ca eram la varsta la care de obicei te paleste iubirea. Dada, te paleste de nu te vezi.

Se facea ca eram eu in generala, in clasa a 5-a, a 6-a cand, am fost pe rand indragostita de fiecare baiat din sat.

Practic cand ma duceam la vaci eram indragostita de unu si cand veneam eram indragostita de altu.

Nu stiu cum altii cum sunt, dar eu, asa eram la varsta aia. M-as fi indragostit si de broscoiul cel urat daca-mi cadea cu tronc intr-o zi. Si cazutul cu tronc era la ordinea zilei.

Azi imi placea de baiatul ala cu parul nu stiu cum, pana maine, nu doar ca-l uitam, dar altu ii lua locul, desigur cu parul.altfel.

Iubiri inofensive ai zice, insa eu eram un adevarat stalker in termenii actuali. Stateam si-i pandeam cand treceau, cu cine erau, ce ziceau si pentru ca nu auzeam ce vorbeau si nici nu stiam a citi molvoneveasca di pi buzi, ma uitam la limbajul corpului, ca mata-n calendar de multe ori, insa tot uitandu-ma, s-a prins ceva de mine.

Asadar, in scurt timp, puteam prezice cine cu cine si-o pune (nu va impacientati, asa se zicea atunci la moldova ca esti prieten cu cineva), cine de cui ii place, si cine plange dupa cine. Desigur, serile de sambata sau uneori chiar vineri de la discoteca din sat erau prilej de predictii serioase pentru mine.

Doamne doamne, ce mai era si la discoteca din sat.

Tin minte ca aveam pile, pai da cum sa nu, unchiul mai sus mentionatei Diana, si eram prezenta la disco tot timpul.

Dar ce tin minte, era cum m-am simtit eu si ce furori am facut cand m-am dus imbracata cu fuata si cizme, vara! Vai vai!

Ce trendsetter, ce fashionista?

Vrajeli.

Nici nu ma interesa.

Eu aveam rochie si cizme. Niste cizme chiar frumusele, de piele, de-a lu mama, maro si cu o parte piele de sarpe, daca-ti spun, am rupt gura targului.

Mai tin minte un costum bleo deschis, sacou scurt intr-un nasture + pantalon evazat = eram scoasa direct din ABBA.

Sau un costum cu fusta verde in carouri si bretele si o haina verde de padurar cu epoleti in materialul fustei. Au fost a mamei, si ea le purtase si pastrase cu grija si acum era randul meu sa le scot la plimbare.

Eh, hainele sunt un alt capitol …

Discoteca era de fapt o sala mare si goala cu scaune pliabile pe margine si-o scena.

Bineinteles, ala cu muzica era dumnezeu. Daca avea si lumini, era raiul.

Dansurile se-ncingeau din prima. Nimeni nu se lasa asteptat, scaunele erau goale si oricum ar fi fost neincapatoare pt cati eram.

La hore daca stateai pe scaun riscai sa vina o data la cateva zeci de secunde un potop de picioare peste tine. Asa ca, cel mai bine era sa te bagi in hora si sa-i calci tu pe altii.

Eram la varsta aia superba, cand indragosteala e putin privit si mult visat. Cand rusinea inca nu e stiuta. Cand dansam si singura sarbe de nu-mi pasa. Cand ma-mbracam cum imi placea si restul nu conta. Era varsta cand aveam curaj sa merg in alt sat la discoteca noaptea si mergeam pe jos inghetand sub lumina lunii. Era varsta cand pe calduri mari, mergeam nush cati kilometrii pana la Siret sa facem baie fara sa ne fie frica ca o sa ne-necam.

Era varsta inocentei. Cand nici prin cap nu-mi trecea ca si ceva rau se poate-ntampla. Eram nemuritoare si fiecare zi era o provocare (nu, nu intentionam sa iasa cu rima, dar daca asa au iesit, inseamna ca asa a fost menit) ha!

Multi mi-au zis de multe ori ca sunt curajoasa. Adevarat curajoasa cred ca era atunci. Cand faceam chiar tot ce-mi placea si nu-mi era teama de parerile nimanui. Si daca tocmai mie, fata de oras nu-mi pasa ce zice gura satului, e o treaba, nu?

Am ramas in linii mari aceeasi salbatica, nonconformista, care nu se supune orbeste regulilor, insa … mi-am pierdut inocenta. Acum stiu ce se poate intampla si parca curajul e mai degraba un risc asumat.

As vrea sa ma intorc in timp si sa ma uit la mine la varsta aia, asa cum ma uitam eu la baietii aia de ma-ndragosteam eu pret de-un mers dupa vaci. As vrea sa ma uit la mine ca sigur m-as indragosti, dada, de mine.

Advertisements

How can it BE wrong,

When it FEELS so wright?

Inainte sa fiu mama aveam niate idei precise despre cum va fi cand voi fi mama. Stiam tot. Cum o sa fac, cum o sa dreg.

Cum sa dorm cu bebe? Pai il calc, il strivesc. Pf! De parca eu as fi fost vreo masina din aia, bobcat, si fii-miu ar fi fost asfaltul.

Cum sa-l las sa respire aerul respirat de noi, plin de microbi si basini. Mda. Asta aveam in cap.

Cand am ramas insarcinata stiam ca vreau patutul lui, in camera noastra. Un pas spre adevar. Si asa a fost. Patutul lui, lipit de-al nostru, in asa fel fel incat aveam vreo 3 m de pat.

Ma trezeam sa alaptez, si pentru ca nu stiam altfel, ma duceam in alta camera in fotoliul cu perna si stateam acolo pana adormeam si eu si el, de ajungeam la a doua tura de trezire. Ma gandeam sa nu-l deranjez nici pe Alex care se ducea la serviciu. Dar am continuat sa dormim impreuna.

Cam pe la un an si cateva luni, a foat prima data bolnavior. A racit. Drama. Nopti si mai nedormite. Muci. Scosul mucilor, fornaiala, horocaiala. Doamne. Frica, spaime, drama.

Atunci clar trebuia supravegheat si cum nu mai faceam fata sa ma trezesc si sa-mi mut caravana dincolo, ne trezeam toti. Plus ca n-aveam nici o sansa sa scot mucii, eram chioara de somn, unde sa nimeresc nasul cu pipeta?

In toate, absolut toate cazurile cand dormeam cu Marc, am simtit acelasi lucru.

Implinire, pace, liniste deplina. Poate sa fie sfarsitul lumii si eu sunt impacata, am copii langa mine.

Orice chestie WOW care inainte m-ar fi dat pe spate, acum nu ma intereseaza. Copii mei in pat, seara la culcare langa mine, ma izoleaza in cel mai frumos mod, de orice, din lumea exterioara. Copii mei si eu si Alex, suntem in bula noastra de fericire deplina. Suntem in acum si aici, cu tot ce ne trebuie.

Eh, avand in vedere ca simt asta, cum sa stau eu sa citesc carti si bloguri si grupuri, despre cum e bine sa dormi sau nu cu copilul? Sau sa ascult parerea altora?

Invariabil dai nas in nas cu articole de gen. Sau sfaturi necerute pt cum sa faci aia sau cum sa faci cealalta. Sunt ok, ascult pareri din jur, povesti de la altii, ba chiar ma intereseaza sa vad cum fac altii in situatia mea, insa nu ca sa fac si eu la fel. Ci sa adaptez, sa reformulez, sa reconstruiesc, nu sa iau de-a gata.

Si eu, ca si altii am emis judecati despre cum unu altu fac. Da, admit. Eram o ignoranta.

Incerc sa ma opresc de fiecare data cand ma surprind ca o fac. E asa complexa motivatia fiecarui om, de ce face ceea ce face. E asa complicat sa stai si sa te pui in locul fiecarui om pe care-l etichetezi. Si e asa usor sa emiti adevaruri supreme pe care eventual sa incerci sa le bagi pe gat si altora. Vai vai.

Aleg constient sa fiu salbatica. Adica sa nu am nici un guru pe care sa-l ascult. Nu urmaresc nici o printesa, uranie sau alta super mama care are raspunsuri pentru noi toate celelalte femei.

Ma gandesc ca ar trebui sa fie foarte asemanatoare cu mine ca sa pot integra sfaturile lor, si nu cred ca suntem.

Experienta mi-a dovedit ca desi pare ca ai aceeasi poveste de viata, suntem din povesti diferite.

Vrem acelasi lucru da, dar il intelegem diferit. Chiar si fericirea noastra la varste diferite, e alta, nu? Cum sa cred ca ce-mi spune mie o tipa, pe care nu o cunosc, care nu stiu din ce fel de familie vine cu ce fel de educatie, cu ce fel de caracter si personalitate, o sa mi se potriveazca mie si familiei mele?

Nu, nu cred in reguli general valabile. Cred ca suntem unici si diferiti si in asta consta frumusetea. Sa ne gasim fiecare drumul si raspunsurile.

In schimb cred foarte mult in a impartasi experienta ta cu ceilalti. Fiecare isi va lua ce are nevoie din ea, tu doar impartaseste-o. Recunosc, pana cand sa am copii, eram praf. Stiam prea multe si toate erau adevaruri si eram tare vehementa in a mi le sustine. Praf, am zis.

De cand cu Marc si Mia … ridic mai des din umeri decat am facut-o vreodata. Ma trezesc spunand mai des decat oricand, eh, cine stie, o fi avand ea un motiv, stie ea ce face. Stie ea ce zice. Stie ea.

“Ea” e mama unui copil.

Stie ea de ce nu-l lasa atunci sa manance, stie ea de ce-l taraie de mana plangand, stie ea de ce face ceva ce pe tine te intriga si aproape ca te simti nevoit sa iti dai cu parerea-n ea.

Dar nu.

Nu stii ce fel de copil e ala, nu stii cum se comporta in general, nu stii ce trecut are ea si ce o face sa se comporte asa.

Sa ne intelegem. Nu vreau sa para ca apar comportamentele irationale sau violente, in nici un caz.

A intelege nu inseamna justificarea unui comportament.

Insa hai sa ne uitam la urmatoarea situatie. Prima data fara a sti tot din spatele culisei si a doua oara cu cortina trasa.

Observi o mama care isi trage copilul de o mana pe strada. Copilul plange si mama-i nervoasa. Pare o insensibila care isi bate copilul acasa.

Copilul, o fetita, plange cu lacrimi de crocodil. Pare asa de trist. Ce simti vizavi de aceasta mama?

O idioata in viata, uite si tu cum isi trage copilul si ala micu plange. Da chiar nu se poate opri si ea din drum sa-i explice frumos, eventual fara “nu” Oooof!

Ce zice, face, gandeste o alta mama?(sper)

Priveste cu compasiune scena si stie. Si ea a fost acolo. Nu-i plac privirile urate. Arunca un zambet mamei si fetitei si trece mai departe fara sa se holbeze sau sa intoarca capul.

Sigur are motivele ei.
E o mama intelegatoare si rabdatoare. Fetita pare destul de obosita.

Cati ar zice ultima varianta?
Sper ca macar mamele sa fie aici.

Acum sa tragem si cortina.

Fetita fusese cu mama in parc. S-au jucat 3 ore in continuu. In drum spre casa a vazut un fluturas si si-a amintit ca bunicu i-a prins un fluturas candva. Acum ea a rugat-o pe mama ei sa-i prinda fluturas. Da, sa-l prinda. Ce e asa greu? Sau ciudat?

Cine are copil stie chestiile astea. Si mai stie ca la oboseala copii plang. Si ca uneori esti cu un copil obosit pe strada. Si fix de vreo privire oprobatorie ai nevooe cand mai ai si-un copil super nervos pe cap.

Nici pentru mine n-a fost usor sa ma conectez la instinct, la ce vreau eu, la cine sunt eu. Si am ani de zile in care am luat decizii pentru mine si viata mea. Si am sustinerea familiei si incredere in ce fac.

Imi dau seama cat de greu le e celor care le lipsesc aceste lucruri. Insa minunatia asta de instinct functioneaza mai bine cand izolezi exteriorul si te conectezi cu interiorul.

Instinctul vine cand nu mai citesti atatea grupuri. Cand nu mai asculti atatea pareri. Cand stai tu cu tine si te intrebi cum vrei sa faci asta.

O sa iasa din prima? Nu. Din a doua? Nu stiu. Dar cu cat cauti raspunsul la tine, o sa capeti nu doar raspunsuri si solutii, ci si incredere si cel mai frumos, o sa poti da increderea mai departe copiilor tai.

If it feels right, it must be right.

🤗🤗🤗

Casa bunicilor

Sunt in casa de la tara de cateva zile. Ma uit cum vine seara.

Sunt coplesita aproape de amintiri din copilarie si de dupa.

Poate din cauza ca sunt in casa bunicilor si ei nu-s.

Fizic. Spiritual sunt in fiecare coltisor, fiecare caramida, fiecare fir de covor, si fir de iarba, chiar daca multe s-au schimbat de cand erau ei.

Am auzit cu totii de rezistenta la schimbare. Nimic n-o demonstreaza mai bine, faptul ca desi unele locuri s-au schimbat, tu le tii minte, intr-un animit fel.

S-au schimbat de pe timpul lor, insa in mintea si sufletul meu o sa tina minte bucataria de vara cu pat in ea si cazanul de facut tuica. O sa tin minte bucataria din casa cu cel mai frumos spectacol de pe tavan, focul arzand in soba, o sa tin minte dormitorul bunicilor cu patul negru cu lemn lucrat la tabloe, de parca erau piesele de sah insirate, mesele mari cand ne adunam cu totii, pepenele murat, jumarile, oile si caprele si vacile si gainile si porcii si rumegusul si soba si vinetele si marul si rosiile si visinii si trandafirii si iarna si vara si intorsul si culesul si plictiseala si munca si rasul si plansul ….

Si bunicul,

Si bunica …

N-am fost la cimitir nici macar o data. Ei nu-s acolo. Ei sunt aici.

Vin de 2 veri, si-i vad de fiecare data.

Daca lacrimile s-ar considera lumanari si daca aducerile aminte ar fi vizite, as sta bine la capitolul biserica.

Tot incapatanata ai ramas

Sunt cu noi, cand Marc fuge prin iarba si mananca zmeura, cand rade zgomotos si scremut de se aude din strada, cand rade in casa in care ei si-au trait viata.

Sunt cu noi cand o tin in brate pe Mia si cand deschide ochii si mai ales cand o adorm.

Sunt cu mine de cand pasesc pe poarta care e exact la fel de cand sunt eu copil si pe care am desenat-o in nenumarate ore la scoala cand ma pliictiseam.

Tihna e un cuvant pe care inca-l imvat. Sa te bucuri de ceea ce ai, atunci cand il ai.

Ai mei bunici n-au avut tihna. Tot timpul munca. Ba la casa, ba la camp, ba colo, ba dincolo.
Ai mei .. nici atat. Casa serviciu si fuga.

Acum e prima data cand stam in tihna si ne uitam la noi cum vine seara.

Odata, o sa vina seara si peste noi. Iar Marc si Mia, o sa stea sa se uite pe geam, la ce ma uit eu acu. Pentru ca aicea timpul sta pe loc si seara vine la fel. Si noi o sa traim in fiecare frunza si iarba si floare din peticul asta de pamant plin de amintiri si viata.

Veleitati de mama

Orice femeie are anumite abilitati deprinse de-a lungul vietii care o fac deosebita.

Speciala. Prin simplul fapt, ca gaseste, si trebuie sa gaseasca solutii la niste probleme care invariabil apar in viata lor. De la cum sa te descurci cand iti cresc sanii, care sunt in vazul tuturor, pana la a te descurca cu menstruatia si mai ales caruselul hormonilor.

Rand pe rand, ca un fotbalist, prindem mingile pe piept si incercam sa driblam cu problemele noastre, pana cand aparem ca niste zane in fata lui Fat-Frumos care crede ca nu facem caca ever, ci doar ne pudram funduletul cu apa de trandafiri.

Cand femeia din noi devine insa mama, the whole shit goes to another level! Pe romaneste, sa te tii bine!

Mama din fiecare femeie vine cu invatarea unor skilluri care te dau peste cap. E ca si cum ar avea niste traineri speciali care ii tin cursuri in scurtul ei somn, si reuseste sa faca niste treburi cel putin fantastice.

Cum ar fi dusul la buda cu un copil sau eventual doi, atarnand de ea. Daca nu stii ce implica dusul la buda, trecem in revista asezatul, facutul, stersul si spalatul. Daca nu ti se pare mare scofala, incearca sa nu-ti lasi telefonul din mana de-loc si pretinde ca un picior are atarnata o bila de metal ffff grea (ala e copilul nr 2, pe celalalt il ai in brate) si acum sterge-te si spala-te, fara sa lasi telefonul din mana, fara sa-l uzi sau sa-i rupi capul, ca nu te poti juca cu microbii de genul asta cu copii. Mai bine nu faci decat sa nu te speli. Eh, cum e?

Next.

Orice mama poate in orice moment al vietii ei, poate sa devina mim, de succes.

Suntem antrenate sa rezistam in pozitii aiurea sau foarte aiurea, ore intregi. Cu gatul stramb, cu piciorul in aer, cu hainele despuiate, pe un cearsaf mototolit, intr-o balta de lapte, transpirand si murind de foame, totul in timp ce un bebe mic rontaie de zor la unul din sani cu una din unghiute bagata adanc in carnita ta. The pain, the agony …

Ah, unele dintre femei mai au puterea sa si cante. La mine de obicei e un cantec dedicat vezicii mele eroina care nu ma lasa la greu. Asta cand nu imi canta deja stomacul …

Neeeext.

Toate mamicile au legaturi foarte puternice cu Ochila, Setila, Fomila si chkar Asterix si Obelix.

Da!

Ochila. Tre sa vezi unghiutele alea super fine transparente, foita de tigara cand le tai, nu? E totul mini minuscul la bebelul tau, si tu esti inca chioara de somn! Good luck with that!

Setila, Fomila. Cand prinzi apa, cand prinzi mancare… nu te joci fetitza. Bagi. Bagi cat poti. Cand auzi alarma, fugi. Fugi cat poti de repede la bb.

Asterix si Obelix. Hmm. Cum sa-ti explic eu tie… orice calatorie in Bucuresti sau Romania asta, cu un carut, se lasa cu muschi si-o femeie fortoasa. Ai de coborat urcat mii de borduri, ai de coborat, urcat mii de scari, ai de mers printre masini parcate pe trotuar in timp ce ocolesti gropi si fugi de canale, cu ochii dupa rahati pe care sa nu-i iei acasa, in timp ce te uiti pe sus sa nu va cada ceva in cap si nu ma refer la apa de la aer conditionat.

Asta doar intr-o plimbare relaxanta.

Ai de facut piata, facut mallul, facut supermarketul, facut bebe tei.

Dupa care facut mancare, facut gustare, facut curat, spalat spalat. (e de 2 x pus spalat ca dupa primul ai transpirat si te mai speli odat’)

Cred ca deja i-am depasit pe Asterix, Obelix. Am intrat pe taramuri nebanuite ale vrajitoarelor care tin timpul in loc in timp ce ele fac atat de multe.

Dar nu. Suntem tot la veleitatile mamelor.

Desi cariera de mim de mai sus, pare appealing doar prin simpla contorsionare a corpului si mentinea sa in aceeasi pozitie pt o anumita perioada determinata, urmatoarea veleitate te lasa cu gura deschisa.

Mamele, au abilitati de medium! Fiecare mama e o ghicitoare! Pot gasi in casa orice jucarie a copilului lor, chiar daca sunt sub canapea, in dulapul de haine sau in masina de spalat vase sau in dulapul cu oale. Pot gasi soseta care incearca sa fuga a sotului, precum si tricoul lui preferat.

Ajutate de o bucata de creer nedescoperita pana acum, ele pot gasi aceste jucarii si isi pot aminti unde a fost ultimul loc in care copilul lor s-a jucat cu ele. Dar de ce stiu mamele chestiile astea? Eeee, dupa ce ai o criza din partea lor ca nu gasesc aia sau cealalta si tu tre sa iesi pe usa .. iti si notezi!

Mamele pot oricand rezista in armata, daca sunt prinse de dusmanul inamic si supuse interogatoriului cel mai dur. Daca iei o mama si o pui sa se tarasca cu pusca(da, intr-adevar sunt unii copii mai usori decat o pusca, dar nu pentru mult timp) si o pui sa se tarasca prin noroi, o sa fie floare la ureche. Iti zice ca s-a tarat prin munti de kk si voma, deci asta e fleac.

Daca o trezesti in mijlocul noptii si o intrebi diverse, o sa-ti raspunda unde sunt papuceii, bodyurile, pantalonasii, cat a mancat si care a fost ultimul kk. Desigur, informatii total nefolositoare in privinta inamicului, dar vitale pentru bebe.

Ce vreau sa spun, e ca suntem un fel de toate felurile. All in one. Super woman e cumva prea putin pentru intruchiparea tuturor superfortelor si superputerilor pe care-l intrupeaza cate vreun Gigelsupermen. Nu, nu ma intelege gresit, au si ei rostul lor, insa jur jur ca as vrea sa vad moaca sotului sau iubitului, partenerului, care se uita la cum decurge o zi a ei, cand e singura. Sa vada cum imbraca copilul, cand mananca ea, cum si daca reuseste sa se spele, cum baga carutul in lift, cum coboara urca scarile, cum ajunge in parc, cum face cumparaturile, cum le mai cara si pe alea cum cum cum???!

Si dupa toate astea, cand vine el acasa, si gaseste liniste si pace, si ii povesteste ca il cam doare spatele si ca nu prea a avut timp sa manance ca au foat multe sedinte, ea … apuca tigaia de coada … si ii incalzeste mancarea, in timp ce gaseste o vorba buna si poate si o mangaiere.

Cum e cu doi?

Cum e cu 2? Cu 2 copii. Cum e cu al doilea? Marc ce zice?

Astea sunt intrebarile pe care le aud foarte des, de cand a venit Mia in vietile noastre.

Acum ca avem vreo 14 zile de cand suntem impreuna, fizic, toti, pot zice asta: depinde de copil.

Marc a fost un copil foarte solicitant. Pentru ca era primul si nu aveam experienta cu alti copii, am luat de bun tot ce se intampla. Inclusiv dormitul de 30 de min din cursul zilei si cel de maxim 3 ore din timpul noptii. Am luat de buna trezirile din ora in ora sau din 90 in 90 de min ale lui timp de 1 an si 10 luni. Am luat de bun mancatul putin si des, aproape pasaresc a lui Marc. Am luat de bun prezentarea a 3 feluri de mancare din care sa aleaga o gurita dintr-unul. De aia am vagi amintiri din perioada aia. De aia consider ca am ars creerul bine de tot in perioada aia. De aia am si uitat si a fost nevoie de mama si Alex sa-mi reaminteasca ce si cum, in timp ce eu ma minunam de ce am putut duce.

Cu Mia, e paradis. E pace. E liniste si pace. Tin minte cand vedeam mame care deschid laptopul in timp ce bebelusii lor dormeau, imi reprosam cat de delasatoare eram. Dar eu n-aveam copilul lor care sa doarma! Eu nu stiam ce-i somnul! Eu eram in perpetua stare de alerta si robotel pe pilot automat.

Cu Mia … nu se compara. Mia doarme, mananca si face ochi cat sa punem pariuri cu ce culoare vor avea ochii ei. (o sa fie senzatie)

Cu Mia, pot deschide calculatorul. Cu Mia pot sa mananc, cu Mia pot sa dorm! Ba chiar am indraznit sa fac si-un dus cat eram doar noi doua. Da. Din ala de 5 min, dar a fost dus !

Pentru mine lucrurile astea au fost necunoscute. Le uram din inima pe toate cele care-mi ziceau am fost la cumparaturi, am fost la cafea in oras: doarme toata noaptea, mananca tot. Ajunsesem sa cred ca e o conspiratie. Pe de alta parte, aveam niste mamici tot de baieti pe langa mine, care, ca si mine, nu mai pridideau cu tzitzi zi si noapte. Cu ele, ma simteam mai bine. Ma simteam normala.

Adevarul asta e. Depinde de copil. Poti sa ai norocul sa fie doar unul solicitant. Sa fie amandoi sau toti cati sunt(doamne-ajuta!) Sau, sa fie toti zen si chill, perfectiunea intruchipata, de eat, sleep, repeat.

N-are a face ca sunt eu mai experimentata. N-are a face cu relaxarea mea. N-are a face cu ce fel de sarcina am avut. Are a face cu genetic predispozitia la somn sau nu. Desigur, asta cred eu. Am si dormit mai mult in sarcina asta spre final, dar nu ma poate invinui nimeni, mai ales ca totusi aveam in cuptor ditai fata frumoasa 😁

Cum a fost cu Marc.

A fost dificil si greut mai ales ca nu eram pregatiti cu toata logistica. Adica. Marc inca dormea cu noi. Mai exact intre noi. Desi ne cotonagea in fiecare noapte, ne face deosebita placere sa-l stim si sa-l simtim acolo. Pur si simplu feels right. Nu m-am luat dupa nici o carte de parenting, ca asa e o moda si cu astea … o sa scriu si despre ele odata ..

Deci, Marc dormea cu noi si cat am fost plecata la spital, Marc a dormit cu bunica Gigi in camera lui, cu ea in prima parte a noptii si dupa aia in patutul lui. Cand am venit acasa, a durat 2 nopti pana am facut logistica dupa cum vroiam initial. Adica readucerea patutului lui in dormitorul nostru.

Mia ii luase locul. Dormea in baby nest intre noi si Marc a continuat sa doarma cu bunica Gigi. Desigur, a vrut si la noi, da, a vrut in pat intre noi ca de obicei. A fost greu sa-i explicam si sa inteleaga dar pana la urma s-a multumit si cu patutul, mai ales ca ii place si de patut si de Mia.

Marc e un tip tactil, ii place sa ne simta si sa ne atinga in timpul noptii. Ii place sa ne stie acolo langa el si ne pipaie cu drag cand nu ne trage picioare in ficati.

Marc cu Mia.

Prima data cand a vazut-o era maxim entuziasmat. Nici nu ne-a bagat pe noi in seama, ci a fost super interesat de ea. Unde-i bebe? Se minuna in continuu de mainile si piciorusele mici. De capul ei mic. De cum se intinde, de cum casca, de cum face orice gest. Uiti, uiti! Insotit de un mare zambet pe fata si uitandu-se la noi sa vada daca-i impartasim entuziasmul ca papusica aia da din maini si casca si seamana a om.

In zilele ce-au urmat, venea si o vedea de fiecare data pe bebe. Singurele momemte care i-au displacut, au fost cele in care Mia plangea dimineata devreme pentru laptic. In rest, soare.

Marc e acum plecat la bunici, care practic l-au rapit sa-l duca la tara. Acolo e sef, sef de trib cu 2 sclavi pregatiti sa-i indeplineasca toate poftele.

Eu cu Mia suntem acasa. Eu ma refac dupa operatie desi partea maxim solicitanta dpdv fizic mi se pare ca a cam trecut. N-am scapat din a-l ridica pe Marc in brate. Alintul e alint. Si mama e mama.

Mia creste si e din ce in se mai puternica. Va fi o superba, si de abia astept sa vad cum se contureaza.

Cred ca asta e treaba cea mai interesanta cu copii.

Pornesti de la o noapte de dragoste cu omul de langa tine. Pe care-l iubesti de o viata sau o noapte, cu care vrei sa fii sau nu.

O dragoste.

9 luni de asteptare.

9 luni de ganduri.

9 luni de planuri.

9 luni de scenarii.

9 luni nu doar la tine ci si la el si oricine mai stie dintre apropiati.

9 luni care de fapt is 10 (40 de saptamani).

Dupa care prima cumpana.

Nasterea. Primiti pachetul. Delivered by the Universe. By God. By Mom.

Faceti unwrapping care cum se poate. La mine am vrut de 2 ori prin serviciul normal. Cererea a fost respinsa si logic am optat pentru cealalta optiune disponibila.

Acum ca a venit pachetul, semnati de primire, ca-l luati si aveti in grija. Viata de acum de abia incepe.

Manual n-are?

N-are Gogule. Culmea. N-are.

Desi, daca ar avea, dupa cum sunt unele haine pe care scrie do not throw in the fire (dooooh) pe bebelusi ar scrie to handle with love.

Si stai zi de zi, an de an langa boțul asta de carne si il vezi transformandu-se intr-un om.

In om mare, cu par la subtiori, cu idei marete si neasemanatoare cu ale tale, cu trasaturi care te enerveaza la culme pentru ca te vezi pe tine cand esti arogant, cu gesturi care te fac sa te indragostesti si mai mult de el, ca e copilul tau, bucatica rupta din tine.

Toata asteptarea asta, sa vezi cum o sa fie, uite, ii mai apare inca o trasatura. Mai iese la iveala inca o chestie.

Toata descoperirea asta a ta despre copilul tau, mi se pare ca este de departe cea mai frumoasa asteptare a vietii. Sa vad cum si ce vor deveni copii mei, e clar cel mai interesant lucru la care voi asista si ca un spectator uneori.

Pentru ca eu cred ca ei, copii, ne vin in grija noua sa-i ajutam sa se descopere. Sa-i ajutam sa invete, sa se dezvolte, sa-si atinga potentialul, dar potentialul e al lor.

Noi suntem aici doar sa-i ghidam, sa-i indrumam. Nu sa facem din ei oameni cum am mai auzit. Nu. Sa-i asistam, sa-i ajutam, sa-i iubim. Neconditionat. Si sa ne minunam, ca am asistat la puzzelul vietii. De la o noapte de dragoste, la o viata de iubire.

😏❤

Mama. Mama mea.

Aproape toate lumea o stie pe mama mea. Cine nu o stie, tough luck.

E o tipa foarte speciala si nu zic eu asta, o zic toti care o stiu.

Dar mai intai, trebuie sa va spun despre toata familia din care provin. Eu sunt din Bacau. Moldoveanca. Singura la parinti si intre stele. Singura si la bunici. Aici sucks big time. Asta a insemnat ca nu a trebuit sa ma bat cu nimeni pt mancare (desi as fi castigat detasat) si nici pentru iubire, desi spiritul moldovenesc e cu iubirea dura, un fel de tough love. Nu sentimente de dragoste exprimate prin comunicare, ci niste imbratisari si cuvinte fara noima la betie in cazul barbatilor si la femei, o atentie gen o haina frumoasa, valora cat te iubescul cel mai siropos.

Asadar, singura la parinti, la bunici si intre stele, am crescut eu. Acum. Moldovenii au niste caracteristici generale care s-au imprimat foarte clar si asupra mea.

In primul rand, toti moldovenii vorbesc TARE! Nu sunt surzi, asa sunt ei. Cand un moldovean e entuziasmat, il auzi. Cand e suparat, il auzi. Cand se enerveaza, cllllaaaaaar il auzi. Practic, moldoveanul se va face auzit in orice situatie.

Asta oarecum se coreleaza cu a doua chestie despre moldoveni pe care vreau sa ti-o spun, si anume, moldoveanul te va intrerupe.

Intr-o discutie cu orice moldovean, presupune ca el are deja o parere despre ce o sa dezbati, chiar daca e pentru prima data cand aude asa ceva! Erudit? Departe. Doar ii lipseste com-plet diplomatia si tactul si calmul de a te asculta pana la capat. Nu e din cauza ca e rautacios. Nu, deloc. Insa nu ARE notiunea de diplomat (decat daca e tort), tact sau calm. Diplomat e doar un tort sau ala din parlament, tact e .. ce-i trebe lui? Si calm o sa fie in mormant.

Am simtit nevoia sa va explic aceste caracteristici inainte sa va spun cum e mama mea, ca sa intelegi mai bine despre cum e sa fii copil singur intr-o familie de moldoveni, darmai ales a mea.

Pe scurt, fiecare membru al familiei se simtea dator sa imi spuna ce sa fac, cum sa fac mai bine acel lucru si de cele mai multe ori sa nu fac ceva.

Aici insa intervine mama, care v-am zis ca e o tipa speciala. Speciala cum? Speciala ca m-a invatat sa zic nu, ca mi-a dat libertatea asta sa zic nu fara sa am repercursiuni negative(majore), dar m-a invatat totodata sa si accept consecintele(adica una pe cocoasa #glumeeesc!)

Mi-a dat libertate neingradita si independenta, dar mi-a legat de ea responsabilitatea.

Mi-a dat dreptul la orice opinie as fi vrut sa vociferez, dar mi-a pus asumarea celor spuse in brate.

M-a invatat ca la nervi se spun si lucruri mai putin frumoase, ca te enervezi si ca faci urat si ca e razboi, dar dupa aia vine pacea.

Ca lucrurile se discuta, nu se baga sub covor. Ca ne spunem cu nervi si chiar cu draci(asa e la moldoveni) ce ne deranjeaza, ca sa ne facem mai bine. Ca sa mergem mai departe. Ca sa ne intelegem fara sa avem si istorie de lucruri de reprosat.

Punerea lucrurilor pe masa, spunerea lucrurilor pe sleau, e iara o chestie caracteristica cel putin la noi. Practic daca avea cineva o buba-n cur , cam toti stiau. Cum e bine asta? Unde e intimitatea? Da, ce-i drept mai greu cu intimitatea, dar pe de cealalta parte, era bine ca aflai ca exista posibilitatea ca cineva sa aiba o buba-n cur si de asemenea ce se face in acest caz.

Aici nu pot sa zic ca mama a fost foarte mult adepta acestui scenariu. Mi-a dat informatiile de care am cam avut nevoie cand am avut nevoie. Totusi, discutiile cu mine chiar si copil, au fost intotdeauna de pe picior de egalitate. De la adult la adult. Uneori o responsabilizare prea mare, dar remember, tough love? Moldavian style. Aia e.

Revenind la mama, ea a fost tot timpul cea mai bine imbracata tipa. Cea mai ingrijita. Cea mai eleganta. Cea care ramanea in mintea tuturor.

Si acum e la fel. Se duce in te miri ce rahat de magazin second hand si iese de acolo cu o buleandra de nu dai 2 bani pe ea, o duce acasa o spala, o reconditioneaza, asta insemnand ca o taie, ii face ea un briz-briz, se-mbraca cu ea a doua zi, si o intrebi de la ce designer e minunatia de pe ea.

Asa a fost tot timpul, doar ca pe vremuri si le facea singura. Ea si-a facut singura rochia de mireasa! Despre ce vorbim?! Nu, nu am acest talent, nu stiu decat sa tai, daca cos se vede de la o posta. De impletit stiu principiul dar nici un ochi nu e egal cu celalalt, iar goblenurile, fantasticele ei goblenuri sunt de domeniul SF. Tin minte odata ca vroia sa vand cateva dintre ele si mi se pare ca nici un pret nu e ok pentru cata munca inseamana. Mai bine le tii acolo decat sa le vinzi pe cateva zeci de lei.

Mama a fost cea mai descurcareata la facut bici din rahat. Practic nimeni nu i-a zis ca tre sa faca nush ce si nush cum, desi da tot moldoveni erau si parintii ei, dar ea fiind asa speciala, de mica, bunicii mei probabil s-a vazut depasiti si au lasat-o sa fie ce si cum vrea ea. Si ea singura s-a apucat sa-si faca haine frumoase, sa invete mate si geometrie si sa-si vada de drumul si unicitatea ei, fara sa aplece urechea la ce zice lumea.

Mama a facut scoala de soferi de voie de nevoie dupa ce unchiul meu, soferul familie, a plecat din tara. Mama tocmai fusese diagnosticata cu cancer mamar si ea s-a incapatanat sa faca scoala de soferi. Pentru ca e speciala.

Mama a facut multe chestii altfel si de aia n-am gasit un cuvant mai bun decat speciala. Mama a divortat cand aveam eu 10-11 ani pentru ca a simtit ca viata ei nu e ceea ce vrea ea sa fie. A simtit ca poate mai mult, merita mai bine si a actionat dupa ce a simtit fara sa-i pese de cine ce zice. Fara sa-i pese de ce zice lumea si ca divort nu se poate.

Mama nu a pus presiune pe mine sa iau note bune. Notele erau pur si simplu niste note. Oricum ma stresam si eu de ele, dar sa am permisiunea ei sa nu le dau super mare importanta, a fost magnific de-a dreptul.

Mama m-a dat la inot si la karate, si la dansuri si cand eram mica si grasa cica as fi avut o interactiune si cu gimnastica.

Mama mi-a facut rost de patine cand nu existau magazine de unde sa poti cumpara asa ceva.

Mama ma lasa sa stau afara pana dupa ce se-nsera si nu mi-o luam pe cocoasa ca nu respectam intocmai ora de venit acasa. Plus ca aduceam flori si-i povesteam ce gradini am pradat si ce vecini am suparat.

Mama m-a lasat sa-mi fac cartofi prajiti si ora prajite la aragaz cand eram in clasa I-a, a doua sau oricum in I-IV. Mama statea si asculta ce ii povesteam, fara sa ma judece , certe sau sa emita vreo parere care sa ma faca sa nu mai vorbesc cu ea.

Mama a facut din curaj o chestie normala care sa se prinda si de mine fara drept de apel.

Mama a facut din stil o chestie care se respira nu care se cumpara.

Mama a facut din orice interactiune o actiune in care iti pui capul la contributie si intrebi de ce? De ce sa fac asa si nu altfel? De ce acum si nu alta data? De ce eu si nu altcieneva?

Mama m-a invatat sa nu fiu oaie, si daca e musai sa fiu, atunci macar sa fiu o oaie neagra. (desi acum regreta)

Multumesc mama, ca acum cand e randul meu sa fiu mama, o sa am ce da mai departe superbilor mei copii. Te iubesc!

Amazoana mea sirena

Ce-am scris despre Mia, cu mult inainte sa o vad.

Cu pielea stralucitoare si aurie ca nisipul, cu bucle satene castanii pe spate, cu ochii de smarald. Te stiu deja, te vad.

O neinfricata salbatica fiica a pamantului, a soarelui, a lunii si-a copacilor si-a naturii, a apei si a muntilor dar mai ales a noastra.

Cand o sa zambesti tu, o sa apara si soare si luna. O sa fii plina de dragoate si de iubire, plina de independenta si salbaticie. Te stiu de cand ai venit. Te-am stiut dintotdeauna. Te-am asteptat mult si sunt sigura ca o sa merite asteptarea.

Dumnezeu stie ca ma plictisesc de rutina, de aia mi-a dat un baiat si-o fata.

Dumnezeu stie ca am nevoie se oglindire, de aia mi te-a trimis si pe tine.

Dumnezeu stie ca volanele, funditele, paietele, rochitele, perlele si brizbrizurile, nu-s doar o amintire.

Dumnezeu stie ca doar o fata poate sa-mi tina piept.

Dumnezeu stie.

Mi-e sufletul plin de recunostinta. O sa am o experienta superba, de a creste si un baiat si o fata, intr-o lume fara razboi iminent, fara ciuma sau moarte la tot pasul. O sa avem un cer albastru senin, un soare auriu, o iarba verde si-o apa albastra la care sa ne uitam.

O sa avem nu una, ci doua perechi de bunici sanatosi cu care sa continuam traditia vacantei de vara la bunici, in libertate si fericire absoluta, departe de tumultul orasului.

Copaci, coline, iarba si munti si vai si flori si iara copaci. Si mere si peri si prune si nuci si casuta mica din varful dealului.

Si bunul si buna si Gigi si Luna si mofturi implinite cu drag amintite.

Te stiu, te astept. Sa-ti dam ce avem mai bun de peste generatii pastrat, special pentru tine adunat.

Ai deja un frate mai mare, Marc, care e o minunatie de baiat. O sa-ti placa, dar deja cred ca-l stii si-l iubesti ca de fiecare data ma inghiontesti cand il auzi pe burta mea.

O sa trebuiasca sa imparti camera cu el pana cand o sa mergi la liceu . Asta ca sa stii. 😅

De abia te astept sa vii.